Adela GRECEANU Mireasa cu şosete roşii Editura Polirom, Iaşi, 2008, 220 p. „Nu sînt prozatoare, dar «poezia» mea are «poveste». Nu am imaginaţie. Dar aud bine“, mărturiseşte Adela Greceanu pe coperta a patra a romanului Mireasa cu şosete roşii. Într-adevăr, după trei volume de poezie – Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult... (Editura Eminescu, 1997), Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004) –, Adela Greceanu debutează în proză fără a ignora, în aceste condiţii, poezia. Dacă poezia Adelei Greceanu era, la limită, un nesfîrşit poem în proză, invers şi, în acelaşi timp, complementar, romanul ei nu se poate cristaliza decît în jurul unui nucleu liric foarte puternic, care îl transformă, pe bună dreptate, în proză poematică. Un roman în două părţi, care mizează pe o dublă poeticitate: aceea a discursului iniţial, urmată de poeticitatea măruntelor fapte cotidiene. În acest sens, în prima parte a romanului, naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica îi împletesc părul miresei cu şosete roşii, în noaptea de dinaintea nunţii: „Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca, pînă în zori, cînd va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr“. Împletirea buclelor înaintează în paralel cu ţeserea discursului miresei, care trebuie, simbolic, să-şi povestească iubirile, gest echivalent unei purificări prin cuvînt. Pentru că lucrurile povestite au capacitatea aproape magică de a se întrupa, de a deveni, o dată în plus, concrete şi, prin aceasta, de a fi exorcizate. Însă povestirea miresei, „visetul“, cum îl numeşte aceasta, adică un fel de stare de trezie în care visul pătrunde în conştient şi se alipeşte realităţii, este întrerupt de fiecare dată de una dintre vocile feminine secundare, care deturnează povestirea spre concreteţea unei întîmplări particulare. Însă bruiaj