De oriunde ai ataca poezia lui Anni Lorei-Mainka, ajungi în acelaşi punct. Punct central ori mărginaş. Înţelegi tot sau nimic. Asta după cum simţi. Emoţia este capitală în procesul hermeneutic aplicat cazului de faţă. Jurnal pe bilete de autobuz, Brumar, este o carte rapidă, sacadată, săgetând aluzii la tot pasul. O poveste despre o lume de altă dată, melancolică, plus o poveste despre reîntoarcerile periodice în patria balcanizată, ciurelizată. Oricum, nu e bine nici aici, nici dincolo, în spaţiul teuton. Melancolia, aşadar, va fi deconstruită constant de ironie. Realizatoarea de la Deutsche Welle, deşi o povestitoare cu un haz nebun, se conţine implacabil - mai nu vrea şi mai se lasă. Poezia curge, plimbă camera de filmat aiuritor de rapid, şterge lacrimile din fugă. Tehnica - ireproşabilă.

Sau, poeziile mai pot fi percepute şi ca un fel de texte pentru şlagăre când înlăcrimate, când năstruşnice: "bucureştiul chiar şi aşa fără canguri/şi vapoare japoneze nu mă loveşte/ lacrimile devin dulci ca un şerbet/ prea mult îmi va crăpa buzele" (Jurnal pe bilete de autobuz 1). Pe lângă melancolie, intervine şi nostalgia după un paradis pierdut, un fel de Coasta Boacii cioraniană pe care o resimte mai toată diaspora românească: "când eram mică încercam să recunosc zgomotele şi eram tare fericită când auzeam creanga/ caisului din faţa casei lovindu-se de burlanul ruginit" (Jurnal pe bilete de autobuz 2). Trecutul se încheagă într-un decor de teatru prăfuit, plin de comori ascunse, ca podul împăratului din basme: "ştiu nu ai auzit de anii '60/ pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereţii/ bucătăriei/ el credea că va opri timpul/ a început cu 3000 de zile înainte de pensionare/ pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// şi să vezi ce voi face eu la pensie - grădina - un paradis/ gardul v