Radu Mărculescu, profesor de liceu şi ofiţer rezervist, este mobilizat odată cu intrarea României în război de partea Axei şi este luat prizonier în bătălia de la Cotul Donului, laolaltă cu alţi nenumăraţi ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Regale Române.

A fost închis de-a lungul a nouă ani în lagărele de la Tambov, Oranki (şi anexa lui, Schitul,) Monastîrka, Uscioara, Morşansk, Mihailovo, Odessa, Nikolaevo, iar după „repatriere“, în România sovietizată, la Sighet şi Bragadiru.După Revoluţie, Mărculescu începe să îşi descrie, în pagini memorialistice, experienţa concentraţionară, publicată în volumul Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică; noi am selectat spre redare momentul căderii în prizonierat.

„Povestea prizonieratului meu începe cu bătălia din Cotul Donului (19-23 noiembrie 1942), care, împreună cu cea din nordul Africii (El Alamein, 23 octombrie-4 noiembrie 1942), va schimba cu totul cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. (...) În zori ne trezirăm cu puternice şi neîntrerupte bubuituri dinspre front. Era o dimineaţă ceţoasă (19 noiembrie), de nu se vedea mai departe de vreo sută de metri. (...) De fapt, toată această dramă s-a desfăşurat în câteva zile (dimineaţa lui 19 noiembrie-seara lui 23), cinci zile de hărţuială cu tancurile sovietice cu care ne duelam în focuri de artilerie, cu popasuri scurte şi somn iepuresc, cu devieri de traseu, în funcţie de situaţiile care apăreau, iar tot acest efort supraomenesc era susţinut de speranţa supremă de a ajunge la Kleţkaia înainte de-a se închide cercul. (...)

Nu ştiam unde duce drumul acesta care şerpuia pe firul unei vâlcele, dar era unicul posibil în situaţia dată. Ne angajarăm pe el în galop. Oricum, Kleţkaia nu putea fi decât în direcţia lui. La o răscruce de drumuri oprii ca să consult harta. Identificai vâlceaua şi văzui că duce la Kleţkaia. Eram pe drumul cel bun. Încă o forţare şi