Simt nevoia să revin asupra cărţii lui Ion Novăcescu, „Linşajul mediatic în politica românească, 1919, Adevărul versul Ion I.C. Brătianu“, despre care am vorbit la lansare şi despre care am mai scris în hotarele acestei rubrici săptămânale.

O fac şi pentru că, spre surprinderea mea, această carte de analiză în profunzime, plecând de la un caz – cel din 1919 –, a relaţiei dintre presă şi politicieni în Istoria modernă a ţării, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită din partea celor cărora le e adresată în primul rând: jurnaliştii.

Ar fi meritat atenţia presei noastre de azi şi pentru că, printre altele, consemnând linşajul mediatic împotriva lui Ionel Brătianu, Ion Novăcescu trece în revistă, cu talent de gazetar şi sârguinţă de cercetător, iniţiative publicistice ale ziarului „Adevărul“ din 1919 care ar putea fi împrumutate cu folos şi de ziarele noastre de azi.

„Adevărul“, urmat şi de alte ziare dintre cele două războaie, cultiva caricatura social-politică din colţul de dreapta sus, axată pe evenimente la zi.

Într-o vreme, m-am gândit s-o introduc şi eu la un cotidian, în eventualitatea că voi prelua vreunul.

Cum asta nu s-a întâmplat, formula caricaturii din colţul din dreapta sus stă la îndemîna conducătorilor de gazete de azi.

Puţine cărţi au reuşit să mă contrarieze pe măsura înaintării în lectură, obligându-mă să le citesc aşa cum picamerul se înfige în blocul de piatră: tot mai încet după ce-a lăsat în urmă o postaţă de travaliu intens.

Contrarietatea mi-o explic prin conflictul dintre mine şi autor. Ion Novăcescu se opreşte din când în când pentru a-şi plesni palmele de uimire indignată faţă de ce-i făcea „Adevărul“ lui Ionel Brătianu.

Poate că la vremea respectivă, citind ce apărea în „Adevărul“ despre el, Ionel Brătianu se ulcera, deşi, judecând după legendara-i nepăsare faţă de presă, nu-i ex