Actorul Ion Caramitru, actualul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, povesteşte că în tinereţe a avut nenumărate probleme cu Securitatea, unele dintre acestea, din motive hilare.

Îi recunoşti figura de departe - pe stradă, pe scenă sau în film, iar când ajungi să stai de vorbă cu el găseşti un spirit viu şi vesel, cu poveşti de viaţă uimitoare, unele de-a dreptul terifiante, altele pline de un amuzament apărut odată cu detaşarea în timp. Septuagenar peste câteva luni, Ion Caramitru dovedeşte cu fiecare vorbă pe care o spune că e încă tânăr, iar încercările prin care a trecut - prima întâlnire, dură, cu Securitatea a avut loc când nu avea decât 7 ani - nu par să-i fi zdruncinat încrederea în natura umană. Înainte de a deveni actor, Caramitru a vrut să fie regizor, a făcut sport de performanţă - atletism - şi a „înfiinţat" împreună cu alţi trei prieteni „Asociaţia Găluşca". Este nemulţumit de calitatea candidaţilor la facultăţile de Teatru de astăzi şi mărturiseşte că n-a mai vrut să fie „dirigul Socrate", după al doilea film din seria „Liceenii".

Aţi început şcoala în 1949, într-o perioadă în care România îşi căuta identitatea. Regele fusese obligat să plece, republica abia se instaurase. Aţi simţit atunci, copil fiind, aceste tensiuni în sala de clasă?

Cea mai vie amintire e chiar dinainte de a intra în şcoală, prima mea întâlnire cu Securitatea, în vara lui '49. Pe la unu-două noaptea, când toată casa dormea, au sărit uşile din ţâţâni şi au intrat 20 de persoane, cu scandal, cu arme... Pe părinţii mei i‑au scos din pat trăgându-i de păr, pe soră-mea, care e mai mare decât mine cu nouă ani şi pe mine, care eram acolo... Aveam vreo 7 ani şi vreo câteva luni... S-a făcut o percheziţie, au întors casa cu fundu-n sus, a durat ore bune... Şi când au plecat, au plecat şi cu mama, şi cu tata, şi cu soră-mea, şi au vrut să mă ia şi pe mine