Tocmai am decolat de la Bucureşti. De data asta, cu un bilet dus-întors, dar cu speranţa că în cele trei săptămâni cât voi fi plecat, voi gasi un motiv (sau doar un pretext) ca următorul bilet de avion să fie doar “dus”.
Cred că m-aş putea numi “un tânăr întreprinzător”. Am lucrat de la 14 ani: în radio şi televiziune, apoi în film. Înainte să termin facultatea, mi-am înfiinţat firmă şi am terminat primul meu documentar mai serios, “Constantin şi Elena”.
Filmul m-a plimbat prin nenumărate festivaluri de pe patru continente. Firma m-a adus, de la 23 de ani, în lumea celor obligaţi să plăteasca impozite la stat: asigurări de sănătate şi alte dări aferente salariului meu (salariu pe care, de de cele mai multe ori, nu aveam bani să mi-l plătesc, dar impozitele le-am plătit cu sfinţenie), şi infamul impozit forfetar pe care l-am plătit în 2009/2010, când am avut venituri aproape de zero, eu fiind ocupat cu răspândirea faimei cinematografiei şi culturii româneşti în diverse colţuri de lume.
În câteva dintre festivaluri am fost cu sprijin de la ICR. Niciodată nu am apelat eu la ICR, ci au fost colaborări între organizatorii festivalurilor şi fialele ICR din respectivele ţări. Peste tot, filmul a fost apreciat, am participat la sesiuni de întrebări şi răspunsuri, conferinţe de presă şi, uneori, emisiuni radio sau TV. De multe ori am petrecut timp cu echipele ICR şi am aflat despre proiectele lor. Am apreciat ceea ce fac, la fel cum şi ei bănuiesc că se bucurau că filmele româneşti le dau posibilitatea de a fi parteneri la evenimente dintre cele mai prestigioase.
Mie mi s-a părut, întotdeauna, că ICR-ul funcţionează exemplar. Dar, din iunie 2012, aflu, sistematic, în formulări şi pe tonuri pe care nu le-aş fi asociat nici în coşmaruri cu preşedinţia unei instituţii de cultură, că tot ce ştiu eu despre cultura română e greşit.
Că oam