Intr-un text recent (“Scaderea cheltuielilor publice invita o noua recesiune”, 30 sept) am argumentat ca onorarea datoriilor externe din economii la bugetul public poate reintroduce PIB-ul in teritoriu negativ in conditiile in care cresterea se bizuie numai pe exporturi (facem abstractie de aportul agriculturii). Aceasta, intrucat ar echivala, ca impact, cu export de capital intr-o economie ce nu produce surplusuri (desi s- ar putea semnala contul curent pozitiv al balantei de plati in 2013). Am mai afirmat ca un astfel de efect ar fi atenuat de absorbtie crescuta de fonduri europene si posibile investitii facute de firme straine in Romania. Reactii la textul mentionat au fost de genul “orice suma care diminueaza datoria externa este un castig pentru libertatea economica”, pentru eliberarea de “creantieri”; sau, reducerea cheltuielilor publice, dimpotriva, ar ajuta resuscitarea economiei. In fine, ca asistenta externa din 2008/2009 a fost motivata prin evitarea recesiunii, ceea ce nu a reusit sa faca (deci indatorarea tarii ar fi fost inutila).

Este bine ca o tara sa nu aiba o datorie mare. Dar, este mai mult decat simplist sa gandesti ca reducerea stocului de datorie externa trebuie sa se faca oricum. Vreau sa spun ca exista intodeauna cerinta rationala de a optimiza o strategie de onorare a platilor externe. Iar aceasta inseamna si reesalonari de plati. Romania, a reusit sa stabilizeze cat de cat nivelul datoriei publice (ce include pe cea exterma). Esential acum este ca acest nivel sa nu mai creasca (ca pondere in PIB), eventual  sa scada si onorarea scadentelor sa nu puna presiune excesiva pe bugetul public. Fac aceasta afirmatie fiindca intr-o economie in care cheltuielile private lancezesc (preferinta pentru lichiditate este mare, exista teama, credit bancar precar, etc) cheltuielile publice au rolul de a sprijini cererea agregata. Iar daca se fac eco