Horia-Roman Patapievici: „Din perspectiva unui om simplu, eu, în România, nu aş vrea să am un proces.” Aceste cuvinte aparţin unui judecător român, cu grad de Curte de Apel, care este şi preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România". Sursa: Codrin Prisecaru

Dacă un judecător, şi responsabil, şi cu responsabilităţi, poate distinge între un „om simplu” şi un om din sistem atunci când vorbeşte de actul de justiţie, înseamnă că justiţia română este un eşec. Orice om simplu care a avut de-a face cu justiţia română ştie pe pielea lui trei lucruri: că procesele costă prea mult, că durează disproporţionat de mult şi că rezultatele lor sunt nesigure.

Asta înseamnă că justiţia e scumpă, indiferent de rezultat; că durează mult şi când durează puţin; iar când se ajunge la o decizie definitivă, aceasta se aplică imediat numai când e în defavoarea cetăţeanului şi se aplică dilatat ori aleatoriu când e în favoarea lui - definitiv înseamnă, în sistemul nostru judiciar, fie indefinit, fie slab definit, fie în orice fel definit.

Sistemul de justiţie al unei ţări este promisiunea că atunci când va fi nedreptăţit cel mai neajutorat dintre cetăţeni există pentru el o cale de a-şi face dreptate, care să nu fie arbitrară şi care să nu poată fi nesocotită de cei care l-au nedreptăţit. Justiţia se asociază în mod natural cu accesibilitatea actului de justiţie, cu generalitatea soluţiilor date, cu durabilitatea şi cu recunoaşterea lor socială.

Fără posibilitatea de a recurge la ea, justiţia e inaccesibilă; fără soluţii generale, e inutilizabilă; fără soluţii durabile, e inutilă; iar fără recunoaşterea soluţiilor ei, justiţia e neputincioasă. Prin faptul că este şi inaccesibilă, şi inutilizabilă, justiţia la care avem acces în statul ai cărui cetăţeni suntem funcţionează ca un sistem legal de inechitate. O justiţie care fie nu p