Daca o dictatura s-a instalat in Romania ultimelor saptamani, aceea este dictatura relativismului. Oricine poate fi contestat, in orice domeniu, de catre oricine si folosind orice zarzavat pe post de argument. Sa incerci sa fii echilibrat a devenit un sport extrem. Mincinosii nu se mai judeca pe baza faptelor, ci a culorilor politice. Suntem o tara care si-a pierdut centrul.
Partidul, una dintre cele mai subiective institutii contemporane, a ajuns sa fie instanta ultima care decide adevarul. Iar atunci cand aceasta instanta este contestata de un reper valoric exterior (cum este Occidentul), se dezlantuie furiile.
Apar scrisori tafnoase adresate inaltilor oficiali europeni si semnate “fara pic de consideratie” (formula e autentica si semnatarul e Victor Ciutacu), iar de la pupitrul oficial de presedinte interimar al Romaniei se flutura batos pumnul catre Berlin. Doar ca ceea ce pleaca floare de patriot de pe Dambovita, ajunge pe Rin doar un scuipat mic si obraznic.
Dar atunci de ce s-a infuriat Occidentul atat de categoric, prompt si unanim pe Romania? Motivatia nu e de gasit in simpatiile/antipatiile politice. Impardonabila a fost atacarea unui principiu fundamental pentru buna functionare a marii civilizatii occidentale: institutiile democratice. Inventate de cultura apuseana (incepand cu Parlamentul britanic si Constitutia americana), ele au ajutat Occidentul, prin setul de reguli create, sa tinda catre un comportament onest. Excesele si deviatiile criminale ale secolului 20 i-au invatat pe europeni (si pe americani) cat de importanta este protejarea acestor institutii. Institutiile democratice stabile nu garanteaza existenta raurilor de lapte si miere, dar ceva cel putin la fel de important: libertatea de a evolua si de a creste.
In casa profesorului meu englez au crescut copiii a patru generatii. Casa bunicului meu