La Boston, am vrut sa-i iau un interviu unui informatician care lucra pentru NASA.
Compatriotul pusese la punct un program de prevenire a accidentelor la lansare. Pentru cei care-l cunosteau conta ca un mare roman si, cu toate ca plecase de numai zece ani din tara, unde fusese profesor la Politehnica din Bucuresti, avea deja renumele unui inventator solicitat intens de americani. Trebuie spus ca, in ciuda vestilor care-i veneau din Romania - toate astea intamplandu-se dupa 1990 - , profesorul isi vedea de ale lui. Nu c-ar fi fost savantul distrat, pe care-l stim din anecdote, dar firma tinea un grafic foarte angajant, iar de reusita contractului in derulare depindeau cele viitoare. Dupa ce am conversat, in oficiul unde-si prepara cafeaua si in balconul unde-si fuma tigara, de una si de alta, am purces la interviul propriu-zis, care ar fi urmat sa ii consume fix jumatate de ora.
Ne-am dat insa curand seama ca nu aveam cum sa ne intelegem. La toate intrebarile pe care i le adresam privitoare, fireste, la inventia sa si la rostul ei in programul cosmic al NASA, raspunsurile erau incarcate cu atatia termeni de specialitate, incat a trebuit sa ma declar depasit de subiect. De dictionarul profesional, care nu avea un corespondent si in limba romana, deoarece noi nu trimiteam rachete pe Luna si spre Marte. Recunoastem trei cuvinte din zece, dar si acelea in contexte care le faceau de neinteles. Informaticianul era un extraterestru, pe cand eu doar un pamantean, care descopeream si ce ne deosebea pe vecie, nu numai ce ne asemana. Aveam in comun limbajul de bucatarie si de fumat tigara in balcon, precum si acela care nu interesa muncile superspecializate ale firmei. Mai aveam in comun niste amintiri din tara si cativa prieteni din Boston. Si atat. Cand incerca sa-mi explice in ce consta inventia sa, toate corespondentele in romaneste il nemultumeau, deoarece nu se
