Dincolo de umilinţe, frig, foame şi izolare, ceea ce mă împingea spre autodistrugere sub Ceauşescu era lipsa sensului. De ce trebuia să îndurăm toate astea? Salvam ţara, lumea, omenirea prin sacrificiul nostru? Câştigam vreun război? Reîntregeam România? Exista altă noimă pentru umilinţe şi disperare decât cheremul unui bătrân primitiv şi paranoic?

De câteva zile încoace primesc, în sfârşit, răspunsul la aceste întrebări. Tot ce s-a întâmplat în România din 1965 până în 1989 s-a întâmplat ca să se poată naşte o capodoperă. Trăiam întru capodoperă şi nu ştiam. Numele ei, numele trandafirului? Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, dl Andrei Ujică fiind genitorul ei. Rectific: geniul. Căci aceştia şi nu alţii sunt termenii folosiţi de numeroşi critici de ambe sexe, tineri şi bătrâni, de cinema şi nu numai: capodoperă, genial, zguduitor, filmul anului, deceniului, secolului. (În clipa asta, televizorul zice că dl Liiceanu declară a i se fi luat ceaţa de pe ochi: dl Băsescu nu ştia despre ce vorbeşte când a condamnat comunismul. Devin melancolic.) Astăzi încerc să mă îndepărtez de comentariul politic întrucât aducerea în discuţie a eticii a devenit inutilă până la ridicol în faţa unei scări de valori date peste cap. Iată însă că refugierea în comentariul cinematografic se dovedeşte o iluzie la fel de ridicolă - aici mi se dă în cap cu scara de valori estetice.

Mi-e imposibil să văd în productul "artistic" oferit de dl Ujică altceva decât un colaj cu ceauşeşti, inferior din punctul de vedere zis "artistic" colajelor "artistului" plecat din ghenă şi reîntors acolo, Ion B. Din două sute de casete pe care i le-au selecţionat alţii dintr-o mie, dl Ujică face un şir ordonat temporal al momentelor propagandei ceauşiste (întrerupt de câteva erori cronologice, înţelegem că tot pentru efectul "artistic"). Cu acest material, însoţit de comentarii profesioniste, se put