Există o întreagă falangă de scriitori ruşi - prin naştere sau doar prin origine - care au îmbogăţit literatura franceză a secolului al XX-lea: Joseph Kessel, Henri Troyat, Romain Gary, Jules Blot, Zoé Oldenburg, Antoine Volodine, Andrei Makďne. Toţi au contribuit la menţinerea unui aer ,tradiţional" în romanul francez, atenţi la construcţia personajelor, la poveste (atmosferă şi tot tacîmul), fără a uita, se înţelege, unul dintre imperativele moderniste care zice că literatura ar trebui să funcţioneze pe post de tensiometru al lumii contemporane.

Cazul lui Vladimir Volkoff e unul tipic malraux-ian: personaj cu o biografie greu de rezumat în două fraze - fiu de emigranţi ruşi, ofiţer în armata franceză în timpul războiului din Algeria, profesor o vreme în Statele Unite, apoi în Franţa -, el scrie mult, amestecat (proză SF, policier, romane de spionaj, eseuri, teatru) şi (mai ales) tezist. Supratema scrierilor sale ar putea fi formulată în termenii unui conflict între credinţa religioasă şi ateismul politic (multe din romane au ca fundal Rusia comunistă, în care KGB-ul şi Biserica Ortodoxă îşi dispută întîietatea). S-a spus despre el că ar fi impregnat genul poliţist cu o ,spiritualitate" (sic!) pe care acesta, repudiat de rafturile înaltei literaturi, n-ar fi căpătat-o în veci, că - adică - ar fi dublat şi chiar triplat învelişul cultural al naraţiunilor de gen, dospinde acum de substrat metafizic! Se poate. Însă romanul Contractul, publicat în 2002 în Franţa şi tradus la noi de curînd, nu trădează defel vreun substrat, ca să nu spun că şi ,stratul" e... o poleială cam ieftină. Din reclama făcută cărţii în diverse publicaţii, aflăm că autorul în cauză e nepotul lui Piotr Ilici Ceaikovski (amănunt care ar putea vinde, mă gîndesc) şi că romanul de faţă e ,o partidă de vînătoare umană", ,un joc de oglinzi în care victimele şi călăii fac schimb de locuri" ş