Amir Kiarash a crescut în Teheran printre rachete. Astăzi are buletin românesc, scrie despre sport şi visează în secret la un meci amical de fotbal Iran - România. Povestea sa românească are însă potenţialul unui scenariu pentru o comedie cu accente amărui.

Când era copil, Amir a văzut o rachetă. Se făcea că zbura prin faţa geamului de la bucătărie şi apoi auzea explozia de undeva din apropiere. Apoi, părinţii îl luau şi coborau în grabă scările în spirală ale blocului, alături de ceilalţi vecini. El privea în sus, unde cerul era luminat agresiv în nuanţe de roşu. Tot Amir îşi aduce aminte că nu-i era frică. Poate pentru că era copil şi nu înţelegea complet ce se întâmpla în jurul său. Alături de mama sa, la 3 ani, în Teheran

Amir s-a mutat apoi în România. Fusese chemat de doi unchi care studiau la Medicină pentru o vizită de şase luni. Lunile s-au transformat, între timp, în 20 de ani. În România nu zburau rachete pe stradă, nu erau lumini roşii pe cer, nici nu dispăreau magazine peste noapte, cum văzuse el acasă. Aici copiii nu se adăposteau în subsolul blocului, ci furau ţevi pentru gloanţe de hârtie, semne de Mercedes şi colecţionau gume turceşti. Venind din Teheran, un furnicar ce la vremea respectivă, în 1992, avea peste 20 de milioane de locuitori, Bucureştiul părea un soi de orăşel de provincie.

Visul împlinit

Amir nu ştia niciun cuvânt în română. Învăţase câteva cuvinte în engleză, cât să nu moară de foame dacă se pierdea pe stradă. Avea 11 ani când a făcut primul drum dinspre Aeroportul Otopeni spre centrul Capitalei şi abia a văzut câteva maşini circulând pe stradă.

Astăzi vorbeşte limba română într-un mod care l-ar face gelos şi pe un puritanist lingvistic. Lucrează în presă, singurul loc de muncă pe care şi l-a dorit încă din adolescenţă. A plâns de nervi când s-a amânat amicalul dintre echipele de fotbal ale Români