Readucerea în ţară a rămăşiţelor lui Carol al II-lea a creat o emoţie populară. Una controlată de oficialităţi, care au pus în scenă "evenimentul". O emoţie exploatată de asemenea de jurnalişti, care au descoperit - a cîta oară? - că publicarea istoriilor monarhice de amor sporeşte tirajul. Pe scurt, cel puţin în aparenţă, atmosfera a fost foarte diferită de emoţia cu care a fost primit în 1992 regele Mihai, cînd (cam) aceleaşi autorităţi cedau într-un tîrziu în faţa dorinţei ultimului monarh de a-şi revedea patria. Dacă atunci regele Mihai era adulat de o mulţime haotică, aflată în căutarea unor repere pentru a se situa politic, acum Carol al II-lea a fost transformat în obiect al unui adevărat cult public. Cu această ocazie, a fost dat uitării rolul dezastruos pe care l-a jucat el în istoria democraţiei româneşti. Căci Carol al II-lea a pus capăt fragilei alcătuiri care a fost sistemul politic interbelic. Din voinţa sa, alegerile din decembrie 1937 nu au mai condus la formarea Parlamentului. Regele a preferat atunci să promulge o nouă Constituţie (autoritară şi profund discriminatorie), să suprime partidele politice şi să organizeze - în iunie 1939 - primele alegeri de tip totalitar din România. Toate aceste gesturi politice au deschis epoca unui trecut care este, de fapt, inutilizabil. Autorităţile române de astăzi nu înţeleg acest lucru. Ele ignoră deosebirea dintre ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi readus din trecut şi investit în actualitate. Reînhumarea lui Carol al II-lea stă alături de recuperarea figurilor foştilor prim-miniştri comunişti ai României sau a mareşalului Antonescu. E adevărat că Antonescu este în vremea din urmă repudiat oficial, dar e evident că aceasta este nu atît efectul unei convingeri democratice spontane, cît rezultatul presiunilor externe. Dacă la începutul anilor nouăzeci grupuri răzleţe ajunseseră să creadă că "monarhia sal