- Social - nr. 153 / 8 August, 2012 Prin anii 1946-47, cand seceta a pus stapanire pe tara, nu eram chiar un copil si-mi dadeam seama de nenorocirea abatuta asupra noastra. Ranile razboiului nu erau vindecate inca si apasau pe umerii nostri povara despagubirilor ce ni s-au impus. Fantanile secau, oamenii se straduiau sa le adanceasca, in nadejdea ca nivelul apei va creste. Din proprie initiativa, satenii s-au adunat si au sapat fantani in acele locuri unde, in anii buni, erau izvoare si-si adapau animalele, fara sa fi fost sapate fantani. In multe sate, puteai vedea siruri neintrerupte la izvoare sau la fantani, pentru a lua cel putin o galeata de apa, pentru baut si pentru gatit. Daca se intampla sa ploaie, oamenii scoteau in ograzi ciuberele, cazanele si oalele mai mari, ca sa adune picurii de ploaie. Prin hotare erau fantani cu izvoare mai bune. De acolo, de la distante de kilometri, isi aduceau apa cu butoaie si cu cazi, pentru nevoile gospodariei. Animalele erau adapate, de obicei, o data pe zi, pentru ca, pana la sursele de apa erau distante mari si, adesea, greu de parcurs. Oamenii si autoritatile au tras invataminte din greutatile acelor vremi si, in anii urmatori, au fost aduse utilaje pentru sapat fantani si olane din beton. Locul fantanilor cu cosuri de nuiele sau din scanduri a fost luat de fantani de mare capacitate, care apoi au facut posibila instalarea de conducte si introducerea apei in multe gospodarii. Aceste investitii au fost pastrate si, in actualele conditii, cand multe fantani au secat, lipsa apei nu se mai simte. La nivelul conducerii de stat a fost elaborat "Programul National de Irigatii”, care prevedea, in perspectiva, irigarea tuturor suprafetelor care justificau o asemenea amenajare. Dupa 1989, s-a dat, insa, navala asupra instalatiilor si a canalelor de irigatii, iar acum se asteapta ploile, care, ori nu vin, ori, cand sosesc, pustiesc