În primul rând urâm băncile din aceleaşi motive pentru care urâm în general: din teamă, din invidie, din ignoranţă, din intoleranţă, din cauza spiritului de turmă, pentru că este la modă sau pentru că ni se sugerează sau ni se indică să urâm.
În al doilea rând, urâm pentru că ne este greu să ne asumăm greşelile, eşecurile şi e mai uşor să dăm vina pe alţii pentru neîmplinirile noastre. Ura devine şi drog de alinare şi substitut al soluţiilor pentru care e nevoie de efort, de disciplină, de rigoare, de inteligenţă etc.
Şi, nu în ultimul rând, urâm pentru că ura este cea mai lungă plăcere! După cum spunea Lordul Byron: "iubim în grabă şi detestăm pe îndelete".
Cel mai adesea urâm în perioade de restrişte, de criză, în care populismul devine ideologia dominantă, în care se caută ţapi ispăşitori, de regulă minoritari ca etnie: romi, evrei, străini în general sau ca avere: chiaburi, moşieri, burghezi, capitalişti, moguli, bancheri. Această ură este cu atât mai convenabilă cu cât rezultatul ar putea fi o redistribuire a averii sau puterii, pe cale paşnică sau, dacă nu ne afectează, chiar violentă.
În Evul Mediu, feudalii sau regii care se împrumutau de la zarafi (de regulă evrei) nu de puţine ori îşi lichidau creditorii. Desigur, în zilele noastre, preceptele morale ne împiedică să rezolvăm într-un mod atât de rapid, drastic şi "convenabil" rambursarea datoriilor.
Întrebarea se pune dacă iubim vreodată băncile? Da! Categoric! O singură dată: în ziua în care am luat împrumutul. Apoi le urâm sistematic în fiecare lună sau trimestru, când vine scadenţa. Pentru că scadenţele ne aduc aminte de obligaţii şi responsabilitate, concepte incongruente cu noţiunile de linişte, tihnă şi mai ales libertate. Este de-a dreptul neplăcut să ţi se reamintească atât de des faptul că plăcerile (vacanţa), confortul (casa), comoditatea (maşina) au un preţ.
Le m
