Lunile anului. Le port pe o salbă la gât, o salbă atârnată mai discret, mai la vedere, de ani de zile fără să-mi pese că uneori o mărgea (că nu am un şirag de perle preţioase, da' îmi ajunge), mă arde sau mă îngheaţă! Mâna mea care porneşte automat la gât spre a se convinge dacă mai este sau nu mai este la locul ei.

Vara s-a dus. Degeaba aud că va mai fi cald, nu mă păcăleşti tu pe mine! Gata cu vara! Am şi eu un septembrie al meu care vine cu nostalgie, dar şi cu iubire! Un septembrie vinovat că l-am trăit odată atât de intens, un septembrie care m-a urmărit şi care mă mai urmăreşte încă. September morn... vine peste mine ca un abur cald, dar adie răcoros. Miros de alge (şi pierdutele catarge), şi acel val de mare pe care odată l-am sărutat după ce a plâns pe glezna ta. Ehei, ce tineri eram şi ce umbre lăsam pe nisipul din Costineşti! Pe atunci nici nu le observam, putea să calce oricine pe ele, azi le caut şi sunt îngrijorat că ar putea să-mi iasă din minte sau să plece din capul meu, din amintire, din poveste! O să fac un drum zilele astea, aşa cum fac de câţiva ani, singur pe mal, singur pe alei, doar cu teama din ce în ce mai mare care mă sperie şi mă doare: teama că te-aş putea uita, durerea că mă pot gândi numai la aşa ceva! Există acolo un loc numai de mine ştiut, un loc încărcat cu o anume vibraţie pe care numai eu o simt! Locul despărţirii, când credeam că o iubire de-o vară poate rămâne acolo, odată cu amănuntele, odată cu îmbrăţişarea... acea îmbrăţişare! September morn... vine toamna mai sigur ca amurgul la vedere, mai cert ca facturile de plătit, cele din cutia mea poştală, vine cu exactitate, poate cu o grabă inexplicabilă pentru mine, vine toamna şi frunzele încă se încăpăţînează să cadă, toamna cea arţăgoasă că n-am venit la timp la întâlnire, toamna încercând să-mi cânte, dar vai, scrâşnind jalnic ca un glaspapier frecat pe ciment,