Cu două zile în urmă, Ucraina semna împreună cu Chevron un acord de exploatare a gazelor de şist din două regiuni situate în vestul ţării, care se poate ridica la o valoare de 10 miliarde dolari, după ce, în septembrie, semnase un acord aproape identic pentru câmpurile din bazinul Donului cu Shell. În aceeaşi zi, la Varşovia, ministrul de Externe polonez, Radek Sikorski, pleda în discuţiile cu secretarul de stat, John Kerry, pentru deblocarea exportului american de gaze naturale către Polonia. Şi tot în aceeaşi zi, în Parlamentul de la Bucureşti se discuta o propunere de lege care interzice exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică.
Rezervele de gaze naturale conven-ţio-nale ale României se epuizează rapid – mai avem gaz pentru aproape zece ani –, iar depozitele din Marea Neagră nu vor putea fi exploatate mai devreme de 2020. Pe de altă parte, perspectivele de a aduce gaze naturale din regiunea caspică scad drastic pentru România, în condiţiile în care proiectul Nabucco a căzut, iar AGRI (Azerbaidjan, Georgia, România) este prea costisitor pentru a fi şi viabil. Între timp, actorii energetici din jurul României se mişcă foarte repede în direc-ţii diferite, dar care au numitor comun: creează concurenţă şi presiune asupra producţiei româneşti de gaz. Astfel, guvernul socialist al Bulgariei a hotărât, în mod previzibil, să exploateze la maximum legăturile strânse cu Moscova şi doreşte să reactiveze triplul proiect energetic ruso-bulgar – conducta de gaz South Stream, centrala nucleară de la Belene, şi conducta de petrol Burgas-Alexandropoulis. Dacă ultima este improbabilă, prima este aproape o certitudine, în condi-ţiile în care lucrările au fost deja inaugurate şi sunt în desfă-şurare atât în Rusia, cât şi în Bulgaria (nu ca la Iaşi-Ungheni, unde am asistat la o punere în scenă butaforică de ochii televiziunilor şi Europei).
Dacă Bulgari
