Regizorul austriac Michael Haneke şi-a consumat zece ani din viaţă (asemenea traducătorului Sorin Mărculescu, care a zăbovit la fel de mult asupra versiunii excelente a lui Don Quijote) pentru a crea o capodoperă. Ai zice că zece ani e timpul optim, necesar creatorului ca să-şi zămislească Opera. Filmul Das Weisse Band este o capodoperă, fără îndoială. Subiectul n-ar fi inedit, dar abordarea lui, grija pentru detalii, scenariul, lumina, cadrele, ritmul, alegerea actorilor şi, mai ales, a actorilor-copii, geniali în jocul lor, toate acestea conferă unicitate acestui film pe care îndrăznesc să-l numesc, fără teama de a greşi, un film de artă. Unii pot acuza filmul de tezism, şi chiar am auzit această opinie. Nu mi se pare, căci pelicula e departe de a avea o unică miză. E drept că se marşează mult pe sursa răului şi a violenţei în societatea germană, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, dar mai e şi altceva; substratul filmului e mult mai adînc. Închideţi ochii şi deschideţi-i treptat: plonjaţi cu cîteva decenii în urmă, într-o peliculă în alb-negru. Sîntem într-un cătun german, în inima unei comunităţi, şi avem un narator relatînd, pe un ton sfătos, retrospectiv, mai multe poveşti de viaţă derulate consecutiv şi alcătuind, printr-o contopire de puzzle, poza comunităţii. În sat convieţuiesc un baron, un administrator, un doctor, un pastor, un învăţător, un arendaş şi mulţi, mulţi ţărani. Numitorul lor comun îl constituie ne-comunicarea; respectiv, refuzul lor de a interacţiona în mod fericit, cu alte cuvinte să iubească, să educe, să ajute, să tolereze, să asculte, deci să ofere modele. S-o luăm pe rînd. Educaţia? În Das Weisse Band, cuvîntul acesta pare fără acoperire. Sînt, fără excepţie, familii cu mulţi copii. Chiar şi baronul are trei. În familia pastorului protestant – apropierea de tatăl lui Ingmar Bergman, acel tată descris atît de dramatic de