Mircea Crăciun, argintarul, îşi dă lesne în vileag ataşamentul, chiar pasiunea, pentru două mîndre care-i stau mai tot timpul în preajmă. Prima dintre ele poartă veşminte spectaculoase, de „ţigăncuţă frumoasă“, pe care şi le etalează cu graţie în faţa noastră. Alături de ea şi-a clădit viaţa. A doua mîndră gravează fineţuri şi poartă în amintire micile bătături de pe vremea noviciatului în argintărie. Cu ea, făureşte podoabe şi îşi duce meseria mai departe.

Printre bătături, dioptrii crescute şi cifoze, am descoperit oameni cu poveşti despre meşteşug şi istorii de viaţă. La Mircea Crăciun e abundenţă de poveşti, iar din îngemănarea dintre etnie şi meşteşug rezultă un tablou încîntător ochiului şi minţii. Părul lung, perciunii bine finisaţi, pălăria cu boruri largi, cămaşa roşie din mătase şi vesta din lînă rugoasă, cu butoni de argint, fac din el un ţigan dichisit (şi cînd spun că e ţigan, nu încerc să sfidez normele de corectitudine politică, ci doar respect întemeiata alegere semantică a meşterului), cu un aer voit autentic. Cît despre culoarea roşie, care abundă în ţinutele ţigăneşti, acesta ne dezvăluie secretul uzului: „Prinde şi frumosul, şi urîtul.“

Mircea Crăciun şi-a însuşit meseria de argintar încă de mic copil, chiar el ne spune că „m-au crescut cu meseria asta, m-am pomenit cu ea de cînd umblau părinţii împreună cu bunicii, din sat în sat, cu căruţa.“ Pe atunci, se puteau aşeza oriunde nu pricinuiau disconfort celor din jur, îşi înfigeau nicovala în pămînt şi se puneau pe covorul în stil indian, aşteptînd muşterii. De cele mai multe ori, se lucra cu materialul clientului, care era prefăcut pe loc în obiectul dorit, sub privirea şi încîntarea lui. Păstrează vii amintirile peregrinărilor împreună cu familia şi povesteşte exaltat despre tihna vieţii de atunci, din vremea comunismului, cînd a cunoscut libertatea de mişcare şi negoţ. Acum trăi