Întoarcerea lui Caragiale pe soclul din Maria Rosetti i-a întărîtat pe cei care au văzut cu ochi buni răpirea statuii şi instalarea ei în iarba din faţa Teatrului Naţional. Locul lui Caragiale e la Naţional, nu contează cum a ajuns acolo şi nici din ordinul cui a fost răpit. Scopul bate mijloacele, asta e, se pare, opinia celor care sînt neconsolaţi că statuia făcută de Baraski n-a fost lăsată la Naţional.

Ca admirator al lui Caragiale, m-am simţit insultat şi de actul răpirii sale şi de cel care a pus-o la cale. Chiar dacă istoria statuii e destul de întortocheată şi, mi s-ar putea spune, Caragiale a ajuns pe strada Maria Rosetti, în urma retrocedării imobilului unde a funcţionat Editura Cartea Românească. Acolo a stat Caragiale cîteva decenii, adus de Marin Preda. Mihai Oroveanu, şi nu numai el, afirmă despre această plimbată statuie că iniţial l-ar fi înfăţişat pe Lenin. Convins că va fi declarat cîştigător al concursului Baraski s-ar fi grăbit să-l toarne în bronz pe liderul sovietic. După respingerea statuii sale, sculptorul a înlocuit capul lui Lenin cu cel al lui Caragiale şi a rămas cu statuia în curtea atelierului în aşteptarea unei comenzi care n-a mai venit. Urmaşii sculptorului declară că nici vorbă de aşa ceva. Statuia l-ar fi înfăţişat pe Caragiale de la bun început. Dacă ar fi fost aşa, bronzul întruchipării dramaturgului n-ar fi aşteptat mai bine de două decenii în curtea atelierului, fiindcă e greu de admis că Baraski a făcut o statuie de asemenea dimensiuni sperînd că se va găsi la un moment un cumpărător pentru ea. Fireşte că e neplăcut pentru memoria maestrului sculptor să aibă în palmares o statuie mitocosită astfel. Dar, pentru liniştea urmaşilor săi, asemenea licenţe au tot avut loc în istorie. Romanii au practicat cu seninătate acest soi de reutilizare a corpului în dauna capului.

Admit că statuia lui Caragiale, chi