Discutam zilele trecute cu un colaborator important al revistei noastre despre ce inseamna onestitate in jurnalismul cultural si in critica literara. El era de parere ca furtunile, in lumea culturala, s-au mai calmat fata de anii trecuti, ca a cultiva opinii diverse nu e neaparat un gest de curaj, ci o realitate intrinseca unei culturi care se maturizeaza. Desi avea numeroase exemple contrare, colaboratorul nostru era de parere ca poti sa evoluezi in limite rezonabile: respectul pentru meserie presupune sa poti discuta necomplexat si neinhibat despre orice carte care apare in spatiul literelor romanesti. Si totusi, e nevoie de curaj, a fost o concluzie la care am ajuns amindoi.
in general, conformismele, o anumita presiune, anumite legaturi (nu le-as numi complicitati, mai degraba ar fi vorba de un paienjenis de relatii care iti blocheaza spiritul critic) au darul sa blocheze o judecata dreapta, nepartinitoare, cumpanita si argumentata. in general, lumea ia foc foarte usor, se simte lezata si atacata in „amorul propriu“. E si cazul cronicilor la carti, dar si atunci cind discuti despre spectacole de opera sau de teatru, cind te referi la filme sau expozitii. Nimeni nu vrea sa accepte ca problema nu este la criticii care iau distanta fata de o anumita carte sau spectacol, ci la creatorii insisi, care ar putea admite ca dintr-o suita de spectacole unul poate sa fie mai prost, mai neinspirat, mai greoi.
Ma tem de critica de intimpinare care n-are proportiile valorice si judeca encomiastic aproape totul, cum ma tem de criticii criticilor de intimpinare care iti contabilizeaza cronicile plasindu-te in registrul ranchiunilor sau al circotelilor. Ma tem de reactiile care incep sa curga atunci cind spui ca X a fost neinspirat (dar o spui numai intr-un anumit context, cu referire numai la o carte sau un spectacol sau moment din spectacol). Imediat