După ce Gregorio Allegri a compus pentru Papa Urban al VIII-lea splendida lui piesă muzicală Miserere (1630), în care Psalmul 51 (Ai milă de mine, Dumnezeule) este interpretat printr-o succesiune de intonaţii polifonice şi gregoriene, ceremonialul a impus ca această piesă să fie cîntată numai în Capela Sixtină, în miercurea şi vinerea din Săptămîna Sfîntă, după oficiul matinal al tenebrelor. În intervalul de tăcere dintre intonaţia polifonică şi cea gregoriană, era stinsă cîte o lumînare, astfel că, pe măsură ce piesa avansa, în capelă se făcea tot mai întuneric. În final, în intervalul de tăcere dintre ultimele versuri, era stinsă şi ultima lumînare şi muzica se termina într-un întuneric deplin. Acest ceremonial pare să comunice simbolic faptul că mila lui Dumnezeu şi manifestarea prezenţei Sale se fac cel mai bine simţite într-o singurătate marcată de întuneric. Este întunericul singurătăţii cu Dumnezeu, în care mintea uită de grijile şi preocupările sale şi se odihneşte în venerarea pasivă şi, liniştită a Celui Veşnic. Locul cel mai propice pentru această solitudine este, desigur, biserica. Dar o astfel de biserică trebuie să fie tăcută şi, pe cît posibil, întunecoasă – chiar dacă se află în mijlocul oraşului, unde zgomotele din jur par să semene mai curînd cu agitaţia încărcată de resentiment a infernului. Rugăciunea în tăcere este acţiunea cea mai profundă a omului, la care el participă cuspiritul său. Deşi este un act interior, acest fel de rugăciune trebuie să fie marcat şi vizibil, prin retragerea fizică a omului într-un colţ liniştit. „Iar tu, cînd te vei ruga, intră în odaia ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.“ (Matei 6, 6). Acest colţ trebuie să fie întunecos, întrucît trebuie să-i permită omului o solitudine cu Dumnezeu eliberată de tensiunile create prin prezenţa altor oameni. Desigur, „Dumnezeu este lumină“ (1 Ioan 1,