Într-un articol pentru International Herald Tribune, Reginald Dale, redactor-şef la publicaţia European Affairs şi membru al vestitului institut Hoover, de pe lângă Universitatea Stanford, din California, analizează modul cum se înfăţişează la începutul noului an relaţiile dintre America şi Uniunea Europeană.
Recent, subsecretarul american pentru afacerile politice Nicholas Burns îşi exprima satisfacţia pentru faptul că Europa şi SUA au refăcut punţile de peste Atlantic, întrerupte din cauza disensiunilor legate de războiul din Irak, ambele părţi recunoscând adevărul fundamental că parteneriatul transatlantic este o căsnicie pe termen lung, care nu e susceptibilă să se termine prin despărţire sau divorţ. Puncte de vedere similare au fost susţinute şi de înalte oficialităţi europene. Dar dincolo de aceste amabilităţi şi de o certă îmbunătăţire a climatului relaţiilor americano-europene, în opinia analistului amintit există două mari "disjuncţii" sau controverse structurale, care sunt departe de a fi rezolvate şi care, după toate probabilităţile, vor provoca nu puţine neînţelegeri în viitor. Europa nu se mai află în centrul strategiei geopolitice americane Prima "disjuncţie" se referă la faptul că Europa nu se mai află, în prezent, în centrul strategiei geopolitice americane, pe câtă vreme relaţiile cu SUA continuă să se afle în centrul strategiei europene. Odată cu sfârşitul războiului rece şi cu includerea foştilor sateliţi ai URSS în NATO şi Uniunea Europeană, Europa şi-a rezolvat cea mai mare parte a problemelor care au transformat-o în continentul cel mai exploziv, de unde au pornit cele două războaie mondiale. Acum, când procesul (re)construcţiei postbelice a Europei a fost, în mare parte, încheiat, nu se mai pune problema ce gândeşte Washingtonul despre Europa, ci problema este ce pot face împreună SUA şi Europa pentru a-şi promova interesele şi valoril