Partitura Bal mascat face parte dintre cele şase lucrări, scrise de Giuseppe Verdi în ultimii săi 40 de ani de viaţă (1814-1901). Lucrarea – datată 1859 – va fi urmată de Forţa destinului (1862), Don Carlos (1867), Aida (1871),Otello (1887) şi Falstaff (1893). Compozitorul de geniu are deja experienţa unor capodopere (Nabucco, Rigoletto, Trubadurul,Traviata). În jurul său, teatrul liric european este în continuă transformare şi, în paralel cu belcantiştii italieni, apare nou, proaspăt şi viguros germanul Richard Wagner cu ale sale Tannhäuser (1845), Lohengrin (1850), Tristan şi Isolda (1865), Maeştrii cîntăreţi din Nürenberg (1868) şi fantastica tetralogie Inelul Nibelungilor. Atent la tot şi la toate, Verdi va cerceta, va medita şi va aplica în propria muzică – desigur, în manieră personală – majoritatea descoperirilor timpului său. Partitura Bal mascat marchează un moment de sinteză a tuturor trăsăturilor valoroase şi novatoare ale stilului verdian: readuce în prim-plan sentimentele patriotice, dar nu renunţă la o puternică şi disperată poveste de dragoste; fantasticul este prezent în incantaţiile magice ale Ulrikăi, dar compozitorul apelează, în scena spînzurătorii, şi la romantismul morbid. Apare în poveste şi evocarea unui sentiment nou, necunoscut încă în teatrul liric verdian şi care se va realiza plenar în viitorul Don Carlos – sentimentul nobil al prieteniei. Cît priveşte măiestria componistică, în Bal mascat, lucrurile se schimbă în (şi mai) bine şi, cu o concizie proprie doar marilor creatori, Verdi construieşte numere închise (arii, dute, terzette, scene de ansamblu ...), dar şi necesarele treceri între ele (recitative, interludii orchestrale) cu o eficienţă maximă, ce nu impietează asupra bogăţiei de expresie sau asupra frumuseţii muzicii. În arta scriiturii muzicale, descoperim parcă un nou Giuseppe Verdi. Mă gîndesc mai ales la primele două tabl