S tăteam tută la stop în Unirii şi lîngă mine nu era mare spaţiu. Era duminică, deci circulaţie din părţi, patru papagali îşi scoseseră maşinile la soare. Şi, frate, vine unul cu o Lada veche şi îşi bagă botul vechi, lacom şi ruginit între mine şi spaţiul mort. De ce mă agresa aiurea boul? Nu pot să înţeleg ce logică avea, repet, duminica fiind goală ca circulaţie. Eu cred că deviaţia s-a născut în creierele noastre ale tuturor şi nu mai putem vedea cînd situaţia din jur e normală. Gustăm cu voluptate din spaţiile din jur cînd sînt goale, dar reacţionăm şi ne purtăm ca pe vremea aglomeraţiei. Nimeni şi nimic nu ne stresează, dar ne purtăm ca buimacii. Şi nu e prima oară cînd văd asta. Duminica şi sîmbăta e demenţa asta în care, văzînd golul din trafic, îl umplem cu zăpăcelile de peste săptămînă, cu frustrările noastre. Duminica nu ne recreează, ne desface ca pe nişte ceasuri stricate şi-şi bate joc de noi. Sîntem nişte cîrnaţi expiraţi şi băgăm viteză pe străduţele obscure, omorîm orice idee de regulă, fiindcă e gol în faţa noastră! Duminica orice prost stă la stop, orice om deştept fuge pe roşu. E defectă duminica? E prost Dumnezeu că ne-a dat lovitura cu ziua de odihnă? E mişto că avem o zi în care să ne aplicăm toate frustrările de peste săptămînă. Duminica e ca o amantă cu care te porţi ca un boier şi te aşezi comod şi spui: freacă-mi cizma, proasto! Duminica frecăm şoseaua şi ne punem maşinile aiurea în parcare, ne facem de cap peste tot unde avem chef! Aruncăm din maşina coci-cole, pachetul de ţigări, claxonăm ca nesimţiţii vreo blondă. Încotro ne aruncă reziduurile astea de peste săptămînă? Înspre un eu tîmp, lejer aşezat într-un corp fără mintea la el. Duminica la volan e a pericolului imprevizibil de tot, fiindcă duminica nu are mamă, nu are tată. Nu de puţine ori mă las dus de nas de duminică, îmi spun că nu am de ce dracului să stau încordat la volan,