In fiecare primavara, odata cu natura, scena vietii sociale a Romaniei se trezeste la viata. Dupa mai multe incercari, ieri, sindicatele reunite au reusit sa aduca aproape doua sute de mii de oameni pe strazile principalelor orase ale Romaniei. Dupa esecurile lamentabile de nici acum citeva luni, aceasta mobilizare sindicala este un fapt oarecum neasteptat. El a fost pregatit indelung, prin multiplicarea si radicalizarea interventiilor publice ale liderilor sindicali, ca si printr-o mai buna legatura cu baza. Pentru prima data, dupa multi ani, miscarea sindicala si-a regasit o anume unitate de actiune. Dar aceasta prima victorie sindicala n-ar putea fi inteleasa, probabil, fara a sesiza incalzirea generala a tensiunii sociale din Romania, in acest moment. Deja, revoltele minerilor din Valea Jiului au fracturat societatea romaneasca si o buna parte din populatia Romaniei s-a simtit invinsa odata cu Miron Cozma. Treptat, Romania profunda revine la stinga, asa cum era ea la inceputul anilor '90: anticapitalista, antiliberala, egalitarista si proletcultista. Este acesta ecoul actiunii reformatoare a guvernelor de dupa octombrie 1996 sau, dimpotriva, este efectul intirzierii reformelor si lipsei de rezultate palpabile ale schimbarii politice din 1996? Si una, si alta. Aceste miscari erau asteptate, mai cu seama daca analizam structura participantilor, reprezentata de angajati ai sectorului de stat, ai marilor intreprinderi muribunde, ai regiilor etc., adica acele categorii amenintate de restructurare: nimeni nu sta cu mina in sin aflind ca urmeaza sa fie dat afara. Legitimitatea lor nu poate fi, prin urmare, negata in nici un fel. In acelasi timp, cu cit aceste miscari par mai radicale si mai semnificative numeric, cu atit acest tip de reactie se arata mai lipsit de perspectiva. Multi romani inteleg politica intr-un fel foarte elementar, ca o pura actiune de distribuire a