Tratatul de la Versailles intra in functiune la 11 ianuarie 1920. Intra odata cu organismele internationale pe care le instituise, adica Societatea Natiunilor, Biroul International al Muncii, Comisia pentru Reparatii si Inalta Comisie Interaliata pentru Teritoriile Renane. S-a scris si s-a vorbit mult despre acest tratat. In Germania, dar si in Marea Britanie, s-a vorbit despre el ca despre „nenorocitul de tratat", evidentiindu-i-se „ororile". Max Gallo il numeste „un tratat pentru nimic". Unii au scris despre lipsa de experienta a semnatarilor, care au fost mai curand oratori decat oameni de stat, care n-au stiut sa prevada si sa concilieze in acest tratat dreptatea, geografia, traditiile si securitatea statelor. Multe dintre solutiile gasite n-au fost de fapt solutii, pentru ca au lasat o multime de lucruri in suspensie. Ca in chestiunile teritoriale, de pilda, unde Slesvig-ul, Silezia Superioara, Carinthia (Klagenfurt), Prusia Orientala (Marienwerder, Allenstein) au fost amanate spre rezolvare prin plebiscit. Putea sa le rezolve tratatul, cum a facut-o in alte cazuri (vezi, de pilda, Banatul, impartit aleatoriu intre romani si sarbi)? Putea, dar era riscant, dupa cum s-a vazut in alte parti. Pentru ca principiul care domina Tratatul este acela al nationalitatilor. Teoretic, acest principiu era drept. Dar era mult mai dificil de pus in practica, mult mai dificil decat se crezuse. Definirea nationalitatii dupa criterii lingvistice, de cultura comuna, de misie de indeplinit..., atunci cand se punea problema stabilirii frontierelor sale, isi arata insuficientele. Pentru ca se lovea de celelalte nationalitati, care si ele se defineau dupa aceleasi criterii. Si incepeau neintelegerile. Si nu erau putini aceia care regretau Imperiul Habsburgilor, considerat o solutie federalista mai buna decat aceea a unei multitudini de state independente condamnate sa