"Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie populară, pierdut în mulţime, şi mă gîndesc: eu nu sînt un cine, eu sînt un ce..." (I.L. Caragiale - Amicul X...).
"Şi cînd mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă învîrtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... De un ceas umblu să dau de un prieten... parcă toţi au intrat în pămînt!" (I.L. Caragiale - Repausul duminical).
M-am ferit cît am putut de mesele mari. Nenumărate mese mari m-au asimilat: jovial-ospitaliere insule de gregaritate într-o mare de cetăţeni singuri, cadru consacrat pentru colocvialitate veselă, adeseori grăbită şi fatalmente superficială. Acum cîţiva ani, în Vamă, mă aşezam pe terasă la Şoni şi era doar o chestiune de timp pînă să mai apară altcineva, pe urmă prietena/prietenul altcuiva, apoi prietenii prietenilor şi, din singur cum eram, doar cu cărticica mea, mă pomeneam făcînd parte din ditamai adunarea. Şi încă era bine, o chestie spontană, departe de tristeţea agapelor colegiale şi a team-buiding-urilor cu comeseni adunaţi să se veselască în mod organizat. C-aşa-s timpurile recente: se pune mare accent pe socializare şi comunicare...
Mesele mici, da, alea îmi plac. Cu doar cîteva (pînă la cinci) persoane alături, se mai poate discuta. Nu filozoficale sau idei înalte - Doamne fereşte! -, daâ măcar nişte gînduri mai simţite. Şi îmi mai place, recunosc, să stau chiar singur-singurel în cafenea. Să citesc ziarele, să beau o cafea, o bere-două - un obicei mic-burghez, moştenit de la bunicul meu. Nu mă plictisesc deloc. "Doar proştii se plictisesc", am aflat cîndva. M-am întrebat de ce o fi chiar aşa. Simplu: pentru că proştii n-au interioritate. Au mereu nevoie de cineva sau ceva prin preajmă, altfel s-ar prăbuşi în vidul propriei conştiinţe. Mă dau eu, oare, prea deştept? Educat cu întîrziat