Pierderea cuiva drag se trăieşte între patru pereţi, cu lacrimile tale şi amintiri despre amândoi.
Maşina trece pe lângă autobuzul în care mă aflu, plimbând o făgăduială lăbărţată pe geamul din spate („pe lunetă", îmi suflă un duh tehnic): DENISA, NU TE VOM UITA NICIODATA. Am un frison. Cu câteva luni mai devreme, văzusem aceeaşi maşină rulând încet, în fruntea unui cortegiu funerar pe patru roţi, în timp ce femeia de la volan înţepenise cu mâna pe claxon, într-o tânguire mecanizată. La primul semafor, autobuzul se opreşte în dreptul maşinii şi am ocazia să arunc o privire curioasă. La volan se află aceeaşi femeie de atunci - fardată, cochetă şi fredonând cu nonşalanţă ceva doar de ea auzit.
Cuvintele galbene pe fond fumuriu sunt tot acolo. Majuscularea lor atrage atenţia şi le spune oamenilor că jalea persistă. Moartea cuiva drag e comercializată în mijlocul străzii şi livrată spre consum trecătorilor. Din fericire, biata Denisa nu poate vedea că dispariţia ei a fost transformată în storcător de batiste. Cât despre promisiunea-autocolant de pe luneta maşinii, ea pare videoecoul unui angajament luat de suporterii lui Dinamo la moartea lui Cătălin Hâldan: „Te vom iubi mereu". Cu amendamentul că declaraţia suporterilor se mulţumeşte să vegheze o peluză, ferindu-se să cutreiere bezmetic prin oraş.
Două gânduri se zbat să străpungă kitsch-ul întâmplării. Primul, care îmi vine-n minte când maşina pleacă de la semafor, lăsând în urmă autobuzul, este felul diferit în care tratăm începutul şi sfârşitul. Opinia publică şi balaurul mediatic ignoră naşterea şi privilegiază moartea. Ziarele au pagini întregi rezervate deceselor, dar niciun rând despre naşteri. Tortul ştirilor TV e de neconceput fără câteva felii funerare. Prima zi de viaţă, cea în care, cum spune un om al cetăţii, „ni se strecoară condamnarea la moarte în buzunarul genetic", e considerată banală