● Angelo Mitchievici, Cinema, Editura Polirom, 2009.
Prezent cu proză scurtă în două dintre cele mai celebre antologii cenacliere ale anilor ’90 (Ferestre 98 şi 40238 Tescani), apoi şi în periodice, dar şi cu o excelentă proză non-fiction în volumul colectiv O lume dispărută, Angelo Mitchievici s-a lăsat aşteptat cu volumul de debut în proză, preocupat fiind în ultimii ani mai mult de antropologie culturală, istorie literară şi critică de film.
Apărut într-un an ce poate fi considerat de reviriment pentru proza scurtă românească, Cinema este un volum de povestiri atipic în măsura în care nu se înscrie, nici tematic, nici stilistic, în vreun trend. Apărute în Colecţia „Ego.Proză“ într-o perioadă de (încă) fascinaţie pentru autoficţiune, cele zece povestiri ale lui Angelo Mitchievici sînt scrise toate la persoana a treia şi sînt, în bună parte, texte de atmosferă sentimentală cu un personaj masculin şi, în general, cu o poveste de dragoste în centru, alternînd psihologismul soft, evazionismul, reveriile şi scenariile fantast-onirice cu descrierile estetizante, totul în cheie nostalgică, cu accente de paseism şi/sau idealism. Cum bine remarcă Paul Cernat în prefaţa volumului, Angelo Mitchievici se revendică stilistic din aristocratismul decadent fin-de-siècle cu acea perspectivă artistică deopotrivă asupra vieţii, sentimentelor şi naturii. Cu vreo două excepţii, povestirile sînt întoarse spre trecut, puternic irizate de stările melancoliei (de la tristeţe, la îndoială şi regret, preocupate de detalii şi consemnînd cu o senzualitate feminină mişcările interioare ale personajului predilect masculin, un singuratic nostalgic, vagant visător sau deziluzionat.
O altă caracteristică a povestirilor este permanenta lor raportare la universul cinematografic şi, implicit, la motivul iluziei. Viaţa se aseamănă cu filmul şi uneori devine un film. Efemeră şi pr
