Eseul de fata isi propune sa discute perceptia funesta a orasului in Antichitatea greaca. Prima intrebare pe care ar trebui sa ne-o punem vizeaza insasi validitatea ipotezei de lucru: a existat sau nu o perceptie negativa a orasului in Grecia antica, atita vreme cit omul insusi si toate activitatile sale – inclusiv gindirea – se rostuiau pe atunci in functie de raportarea lor la cetate, adica in functie de eficienta lor directa, politica? Nu cumva noi, vorbind de convertirea intru negativ a perceptiei de atunci despre polis, comitem un anacronism, retroactivind asupra oamenilor din Antichitate sentimente si aprehensiuni specifice modernitatii de mai tirziu?
Putem vorbi apoi – intrebarea este la fel de indreptatita ca si cea precedenta – de „marginalitate citadina“ izbavitoare in Antichitatea greaca? Altfel spus: de oameni care manifesta un soi de anxietate sistemica, simili-nevrotica fata de Centru, retragindu-se instinctiv spre marginalitate, nu neaparat din orgoliu, ci si din dorinta de a sugera ca Centrul nu detine, in pofida aparentelor, toate raspunsurile, fiind nevoie si de altele, care nu pot fi gasite in agora?
Ce a generat neincrederea fata de polis in Antichitatea greaca?
Fara dorinta de a forta in vreun fel raspunsul, e suficient sa amintim, ca ipoteza preliminara de lucru, ca spatiul public atenian este plin de figuri neadaptate, Diogene Cinicul – onorat de catre atenieni cu un piedestal funerar pe care se inalta un ciine – fiind cel mai cunoscut caz clasic, dar mai sint si altele. Hirsutul Euripide, bine-cunoscutul autor de tragedii, traia si el in recluziune marginala, intr-un conflict orgolios cu Centrul, motiv pentru care i se si interzic – prin neacordarea dreptului la cor – o multime de piese. Ulterior, cinicii si epicureicii dezvolta si ei o aversiune sistemica fata de exigentele coercitive ale socializarilor obligatorii i
