După ce am scăpat de grija apocalipsei, ne putem ocupa de temerile noastre mărunte. Se aud tot mai multe voci care deplîng perspectiva revenirii PDSR la putere în anul 2000 şi, implicit, al eludării a tot ce s-a obţinut bun după 1996. Dar această temere nu ţine cont de modificările scenei politice. Posibilitatea refacerii patrulaterului roşu de dinainte de 1996 nu mai există din lipsă de figuranţi. PSM a dispărut practic de pe scenă, iar PUNR se pare că va împărtăşi aceeaşi soartă după următoarele alegeri. Ultimul aliat din fostul patrulater care mai rezistă este şi cel care a adus PDSR cele mai mari prejudicii pe plan extern, PRM. După ce Corneliu Vadim Tudor a făcut o greşeală tactică afişîndu-se cu Le Pen, mişcare care nu i-a adus nici un vot în interior, dar i-a măgulit orgoliul şi totodată l-a făcut cunoscut în exterior ca unul de teapa indezirabilului naţionalist francez, un virtual aliat al PRM ar trebui să rişte enorm pentru a anihila această pierdere de imagine, iar partidul lui Vadim Tudor nu mai are ponderea în sondaje pe care o avea în primăvară. La fel ca în 1996, mizînd poate prea optimist pe posibilitatea formării unui guvern monocolor, PDSR nu este preocupat de realizarea unor alianţe viabile. Dacă o mare coaliţie care ar trebui să cuprindă PDSR şi CDR, la care visează multă lume, nu numai că nu este posibilă, dar nici nu este de dorit, există două partide care pot oricînd să joace rolul de jolly-jocker: PD şi ApR, care prin comportament şi bază electorală se apropie mai mult de CDR, iar prin lideri şi origine de PDSR. Astfel încît PDSR se va vedea nevoit să se alieze cu partide mult mai reformiste decît el. Chiar dacă eşalonul secund al acestui partid te duce cu gîndul la PRM, la vîrful PDSR s-a impus echipa lui Adrian Năstase, un specialist în drept internaţional îmbrăcat după ultima modă occidentală. Astfel încît prezentarea PDSR ca partid c