„Dăruieşte-le celor dragi: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne“.(Dalai Lama) Eram în tren, de la Arad către Bucureşti, când am intrat în vorbă cu un medic tânăr care plecase în Franţa şi hotărâse, după mai bine de zece ani cât lucrase acolo, să se întoarcă în România. – Ce necazuri aveţi acolo unde sunteţi? – Niciunul. Lucrez, îmi merge bine, sunt plătit decent, sunt respectat, am tot ce-mi trebuie. – Şi totuşi, l-am întrebat eu, ce nu merge? Mai discutasem şi cu doctori plecaţi din ţară, definitiv cei mai mulţi, şi cu unii, puţini, care se întorseseră. Dorul de ţară şi de părinţi, imposibilitatea adaptării la alt ritm de viaţă şi alte norme erau răspunsurile uzuale. Răspunsul medicului din tren suna însă altfel. Era o nepotrivire între acel „îmi merge bine“ şi decizia de a se reîntoarce. Plecase cu gândul să rămână acolo toată viaţa. – Francezii au pierdut de mult legătura cu pământul, cu tradiţiile. Ei nu mai pot recupera nimic. – Şi ce „legătură“ are cu activitatea unui medic? Acolo sau aici, nu-i totuna? – Nu, mi-a zis el. Acolo mă simt ca un robot. Că sunt eu ori altul, nu are nicio importanţă. Aici, ştiu, o simt, pot schimba ceva în satul sau oraşul în care voi lucra. Pot opri un proces de degradare. Nu ţine doar de profesie, în cazul meu de medicină, este mult mai complex, ţine de toate laturile vieţii. „Nu ştiu alţii cum sunt“, vorba lui Creangă, dar eu nu pot fi mulţumit, dacă nu trăiesc acest sentiment că am un rol în viaţa unei comunităţi, că ceilalţi – şi cei pe care-i ajuţi când sunt bolnavi şi rudele lor şi copiii te privesc cu alţi ochi. Un doctor, un preot, un dascăl, un scriitor „leagă“ oamenii. Îi „logodeşte“! Sunt precum arborii cu multe rădăcini, care ţin pământul să nu-l ia viiturile. Am înţeles asta abia în Franţa. Când mi-a spus aceste cuvinte, trenul ajunsese aproape de Săvârşin. Pe malul stâ