ÎŞi vindea prăvălia dl Marcel! Îşi vindea şi casa şi pămîntul. Nu mai voia să stea în Medgidia şi nicăieri în această ţară. Singurul bijutier din oraş pleca la Palestina sau în America - nu se ştia. Doamnele din oraş, chiar şi cele care îi simpatizau pe patrioţii lui Stelian, începuseră să mocnească. Marcel le făcuse verighetele de cununie, de la el îşi cumpărau inelele, cerceii, lănţişoarele şi pandantivele. Lucra scump: avea comenzi şi de la Constanţa şi de la Bucureşti. Învăţase meseria la Paris. Făcea schimb de desene cu bijutieri din alte trei capitale - Londra, Berlin şi Viena, evrei care, ca şi el, nu voiau să audă de Sionism. Tatăl lui Marcel, cetăţean de vază în Medgidia, îşi românizase numele din Ben Iatan în Dobrogeanu. O vreme, ca să nu provoace confuzii, le purtase pe amîndouă. Marcel, sigurul lui băiat, al doilea copil între trei fete, fusese trimis pe front la l9 ani. Se întorsese surd de o ureche şi cu o decoraţie. Ben Iatan-Dobrogeanu l-a trimis la Paris să-l scape de tristeţea morocănoasă a surzilor şi ca să nu se piardă meseria familiei. Marcel s-a întors de la Paris şi cu recomandări de la maeştrii la care ucenicise şi cu nepoata unuia dintre maeştri cu care se căsătorise la plecare. Ben Iatan n-ar fi avut nimic împotriva Margueritei, dar măcar să fi ştiut şi el că-i aduce Marcel noră acasă. Era fericit că fiul lui îi venise cu o asemenea mîndreţe de femeie în familie, dar suferea că n-avu­sese şi el un cuvînt de spus în acest mariaj. Nu s-a ştiut dacă a murit de inimă rea sau de fericire că Marcel îl încuscrise cu cel mai de seamă bijutier parizian. Energica roşcovană Marguerite şi-a deschis o şcoală particulară la Constanţa, cu profesoare franţuzoaice. Marcel a dat un aer parizian prăvăliei din Medgidia, şi de unde Ben Iatan aproape că nu mai avea clienţi, ocupat cu pămîntul şi cu funcţiile sale, unele plătite altele onorifice, din oraş, după o