Un paradox major al regimului comunist din România a fost, pur şi simplu, că îi lipseau comuniștii. Oportuniști au fost din abundenţă, dar marxiști autentici, cultivaţi, erau puțini. Acest aspect explică, printre altele, istoria politică dezastruoasă a țării, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
În alte țări din Europa Centrală și de Est, o cultură marxistă viguroasă, cu baze solide, a făcut posibile mișcări reformiste în interiorul partidelor comuniste respective (acest lucru s-a întîmplat în Ungaria în 1956 și, din nou, în Cehoslovacia, în 1968). În România, unde mainstreamul intelectual interbelic a îmbrățișat dreapta aproape necondiționat și unde era o adevărată modă să demonizezi însăşi ideea de stînga, o astfel de cultură politică nu a existat.
Acest lucru le-a permis liderilor absolutişti a țării – Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) și Nicolae Ceaușescu (1918-1989) – să facă orice şi-ar fi dorit, fără a întîmpina vreo rezistență de principiu în interiorul Partidului. Comunismul românesc a devenit, treptat, o afacere pur autohtonă – uneori naționalistă și, adesea, de-a dreptul, cinică. Marxiștii adevărați erau fie reduși la tăcere (adesea în mod brutal, ca în cazul lui Bellu Zilber), fie forțați să părăsească țara.
Deziluzia lui Ianoşi faţă de politică
Un al treilea grup a cultivat o formă de marxism tăcut, apolitic, dedicîndu-se scrisului, cercetării academice și predării. Printre aceşti marxişti „tăcuţi“ s-au aflat Pavel Câmpeanu, Henri Wald și Ion Ianoși. Născut în 1928, sub numele de Ioan-Maximilian Steinberger, într-o familie din Transilvania ce se desprinsese din burghezia evreiească a fostului Imperiu austro-ungar, Ianoși îşi povesteşte acum viața în remarcabilul volum Internaţionala mea. Cronica unei vieţi. Ajungînd la maturitate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd să fii evreu în R
