Ce mai contează că visul european al Moldovei e pe cale să fie compromis în primul rând la Bucureşti, de vreme ce tot acolo a fost irosit şi cel al României?
A vorbi de 1 Decembrie despre Reîntregire echivalează cu evocarea egalităţii de gen la 8 Martie, a dreptului la muncă decentă la 1 Mai sau a dreptului copiilor la educaţie la 1 Iunie. Dar poate aduce şi a condamnarea comunismului, în vreme ce strigoii lui îşi fac de cap.
Cred că despre Unire trebuie vorbit cu sfială dacă idealul depăşeşte puterile celor de azi. Sau trebuie tăcut inteligent, dacă există o minimă dorinţă de a construi, pas cu pas, în această direcţie.
A devenit celebră ”metoda Ashton”, după ce insistenţa şefei diplomaţiei europene ca sârbii şi kosovarii să se abţină de la declaraţii pe parcursul negocierilor a dus, în sfârşit, la un acord. Bun, rău, e de preferat rezultatului inflamat al eventualei escaladări politicianiste.
Din păcate, bâta aceasta în... apa Unirii e reflexul demagogic de adaptare la tendinţa naţionalistă ce câştigă teren în Europa ultimilor ani.
Pentru o căciulă de voturi pot fi compromise o idee şi orice şanse de a deveni realitate multă vreme de acum încolo.
Dacă UE rămâne, în lunile următoare, încremenită în propria-i logică birocratică – şi cel mai probabil atât se va pricepe să facă - momentul Vilnius va rămâne în istoria românilor de peste Prut ca sinonim al podurilor de flori din 1990. S-au clădit greu şi s-au spulberat repede. Când Rusia înseamnă căldură în case şi Armata a XIV-a, iar UE un petic de bune intenţii şi-o fotografie cu strângeri de mână, tot ce-ţi mai trebuie e un frate, cam vitreg şi sigur trăsnit, la Bucureşti, care să dea, cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare, apă la moară euro/româno-scepticilor şi comuniştilor (aceştia conduceau detaşat în sondajele dinaintea parafării Acordului de Asociere a Republicii Mo