Dincolo de definiţii realiste ale ipocritului, Péter Demény oferă speţe autentice şi o cazuistică destul de complexă şi savuroasă.
Nu credeam că se mai poate râde atât de copios în timpul lecturii unei cărţi serioase, dar iată că Péter Demény ne-a infirmat această ipoteză, căci esenţele tari, cu arome cinico-ironice, pot fi regăsite şi în recipiente mici, precum este cartea Ghidul ipocriţilor. Ceea ce face această carte dragă cititorului este marea ei actualitate. Chiar dacă este evident că niciun om nu poate trăi o viaţă fără să fi apelat la ipocrizie – căci, până la urmă, dacă am fi oneşti până la capăt, am ajunge să trăim precum o făceau stâlpnicii bizantini –, dozajul ei face diferenţa între ipocritul autentic, dedicat ipocriziei sale, şi ceilalţi, care încearcă, măcar, să trăiască în şi pentru adevăr.
Autorul încearcă să ofere mai multe definiţii ale ipocritului tocmai pentru a-i da cititorului elementele necesare pentru a-l depista din timp şi a se dota cu arme de autoapărare (rachete interceptoare) eficiente. Oricum, odată ce ipocritul este reperat, jumătate din bătălie este câştigată, căci cel mai periculos este ipocritul clandestin. În primul rând, ipocritul nu trebuie crezut. „A fi ipocrit înseamnă a intra într-un rol, făcându-te că nu ştii c-ai intrat (...) În cazul ipocritului, rolurile amintite sunt minciuni de la un capăt la altul; cu atât mai periculoase, cu cât el se face că crede în ele sau, Doamne fereşte!, nu se face. Ipocrizia este un fel de reflexivitate nereflexivă, de aceea şi poate fi atât de periculoasă.“„Nu te mira! - asta să-ţi fie întâia poruncă la care ţii ca la ochii din cap. Pe ipocrit nu-l bucură nimic mai mult decât momentul în care vede mirarea în ochii victimei sale şi nu-l deranjează nimic mai mult decât atunci când, în loc de mirare, vede nepăsare. În definitiv, mirarea nefiind departe d
