Acest al treilea (si ultimul) episod al mini-serialului dedicat Galei Premiilor UNITER din acest an s-a nascut nu numai din adevarul incontestabil ca decernarea publica a laurilor "breslei" este unul dintre putinele momente de autentic rasunet ale vietii teatrale romanesti, ci si dintr-o - necesara, cred eu - reactie la un numar de articole aparute in diferite publicatii si sub diferite semnaturi, dar avand in comun un soi de aer superior nemultumit, de grimasa dezgustata, de rictus dispretuitor la adresa evenimentului.
Pe ce baza, domnule?, iti vine sa intrebi, precum Moromete. Aici, raspunsurile par a se ramifica si a acoperi un "evantai" atat de larg de aspecte incat o faptura nevinovata poate conchide ca, daca slabiciunile Galei sunt atat de numeroase si daca persoanele ce le constata sunt atat de felurite, atunci musai trebuie ca ele, persoanele, au dreptate si ca ea, Gala, trebuie desfiintata. Nu stiu cat serveste, in asemenea cazuri, sa le amintesti oamenilor frumoasa demonstratie infaptuita de Camil Petrescu, prin gura lui Gelu Ruscanu, in Jocul ielelor, si a carei concluzie este ca dreptatea nu e intotdeauna si neaparat de partea majoritatii (admitand ca aici am avea de-a face cu o majoritate...), pentru ca, atunci cand capetele sunt infierbantate, apelul la ratiune si bun-simt irita mai rau ca orice. Nu e vorba nici despre faptul ca, in actuala ei formula, Gala ar fi deasupra oricarui repros si a oricarei critici, ca nu i s-ar putea administra nicio observatie - sau ca exprimarea, chiar mai violenta, a unei nemultumiri ar echivala cu o crima de lez-majestate. Dupa parerea mea, important este sa cantarim binele si raul pe care existenta Premiilor UNITER le aduce in existenta teatrului din Romania si sa judecam lucrurile in functie de rezultatul acestui raport.
Una dintre chestiunile cele mai spinoase legate de functionarea Galei s-a vadit a
