Am fost pînă în Bulgaria. Din nou. Nimic nou în asta – tot mai mulţi români se duc în vacanţă pe litoralul vecin. Însă, de data asta, e criză. Şi am fost curios să văd ce zice şi ce face bulgarul în criză. Vreau să spun: întreprinzătorul bulgar, patronul de terasă sau de magazin. Ei bine, spre deosebire de român, bulgarul mai lasă din preţ. Se plînge un pic, dar cu zîmbetul pe buze, şi dă din umeri: ce naiba să-i faci, viaţa merge înainte, nu? Îi dau dreptate şi mă gîndesc la patronii şi ospătarii de pe litoralul românesc, la sictirul, nervozitatea, indiferenţa şi hoţia lor. Nu chiar a tuturor. După ce am mîncat cinci zile la terasa lui, bulgarul mă cinsteşte; nimic special, o cinzeacă de mastică, însă e felul lui de a-mi mulţumi că am ales acest local şi că i-am mai băgat nişte bani în buzunar. La noi, românul îmi trînteşte, cu lene, farfuria în faţă, cînd să-mi ia comanda, mă priveşte ca pe un prost, că, adică, de ce nu ştiu eu că ei n-au din aia şi din aia. Nu ştie să lege două cuvinte în vreo limbă străină, spre deosebire de bulgar, care ştie bine germană şi o rupe binişor pe engleză şi română. Poate că aţi mai auzit refrenul ăsta de multe ori, de la oameni care au fost la Albena. Care Albena chiar nu impresionează prin nimic – o staţiune normală, mai mult pentru familişti şi pensionari, fără vreun istoric special, ca Balcicul. Însă, dacă şi verii noştri balcanici au ajuns să se scuture mai repede decît noi de părţile negative ale balcanismului, e cu adevărat trist. Nu mai putem invoca o cultură occidentală a afacerismului şi a civilizaţiei. Bulgarii au suferit la fel de mult ca noi, şi în comunism, şi – poate şi mai mult – după. Şi la ei corupţia e mare. Şi la ei justiţia e ineficientă, iar politicienii, nişte mincinoşi. Dar la ei oamenii au rămas oameni şi bunul-simţ a trecut înaintea disperării şi a frustrărilor care întunecă mintea. Aşadar, bulgarii sî