Nu credeam ca zeii hazului valah să-mi mai ofere vreodată ocazia de-a rîde-n hohote în faţa unor descrieri literare halucinante precum cele reunite în Comèdiile lui Andrei Pleşu la porţile Orientului.
Ei, uite că minunea s-a întîmplat cu Frumoasele străine, noua sumă confesivă de evocări, note de drum şi reflecţii picante prin care Mircea Cărtărescu a cinstit cei douăzeci de ani de existenţă ai editurii Humanitas.
Două forme de comic, două tipuri de umor pe care nu ezit să le aşez direct lîngă divinele naraţiuni epistolare caragialiene din epoca berlineză (vîrful acestora fiind, ştim bine, episodul Delavrancea din scrisoarea către Alceu Urechia, 7/20 iulie 1905), plus cele două capodopere de comic muşcător, cu intarsii lugubre, care sînt Grand Hôtel „Victoria Română“ şi Bùbico.
Sigur, faţă de tăietura mordantă, colerică, adesea vitriolantă, a lui Cărtărescu (revelat în ultimii ani ca redutabil pamfletar politic, sabreur de forţă, dotat din plin cu voluptatea tăişului: un emploi incredibil pentru cei care-i cunoşteau exclusiv partea fantast-onirică a peisajului sufletesc, faţa romantic-fabulatorie, deschisă către metafizic etc.), la Pleşu umorul are coregrafia au ralenti, este îmbibat de amenitate, de plăcerea gratuităţii picturale, de enormul rabelaisian al descripţiilor, luxurianţa relaxantă şi ludicul terapeutic. Pe scurt: de un ce pufos, comprehensiv şi concesiv, chiar şi cînd ricanează casant. Mă rog, de bună seamă că nu şi cînd scrie de Adrian Păunescu sau Aurelian Bondrea, adică în registrul „ridendo castigat mores“, însă în general regula este, la Pleşu, că stilistica, dansul narcotic al imaginilor, hiperacumularea detaliilor savuroase, macroscopiile strălucitoare, scenografiile baroce sfîrşesc prin a copleşi mizele iniţiale. Esenţa subiectului se lichefiază, pur şi simplu, cu dulce încetineală, în faldurile aromitoare şi intens colorate al