Noul Cod al Muncii are de înfruntat adversari redutabili: populismul, interesele, isteria şi prostia.
Populismul general, interesele liderilor sindicali, isteria televiziunilor propagandiste şi prostia prezentă pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale.
Nu există prevedere mai comunistă decât contractul colectiv de muncă la nivel naţional! Carevasăzică, mii de patroni şi zeci sau sute de mii de salariaţi dintr-o ramură economică (de exemplu, industria textilelor) trebuie să se alinieze unor norme unice. Nu contează particularităţile fiecărei afaceri în parte, nici business-planurile companiilor, cu atât mai puţin specificul forţei de muncă. Adevăratul contract este cel individual, susţinut eventual de o înţelegere-cadru negociată la nivel de companie, între patronatul şi sindicatul respectivei companii. Cum capacitatea de lucru a oamenilor nu este egală (diferind în funcţie de pregătire, inteligenţă, atitudine, creativitate, caracter, putere de muncă şi multe altele), nici contractele nu pot fi identice. Pur şi simplu, muncitorul X merită un salariu mai mare decât muncitorul Y. Iar asta se reglează prin negociere directă între angajator şi angajat, nu prin contracte colective de muncă. Numai un idiot vrea să piardă un lucrător bun!
Cei care strigă sclavagism!, sclavagism! pornesc de la o idee preconcepută: aceea că patronii sau managerii companiilor sunt nişte exploatatori care abia aşteaptă să-şi transforme angajaţii în sclavi. Asta e, 45 de ani de propagandă comunistă şi 21 de ani de populism postcomunist lasă urme adânci în subconştientul oamenilor. Tot ce le mai rămâne liderilor sindicali este să ne anunţe, premonitoriu, cum vor fi înjugaţi ţăranii la plug, în locul boilor, cum li se va pune botniţă să nu mănânce struguri şi cum vor fi afumaţi cu ardei iute.
Să gândim un pic cu capetele noastre. Ce interes ar avea un patron să-şi umilească a