Între cele circa 30.000 de versuri ce constituie abundenta operă poetică a lui Carlos Drummond de Andrade (1902-1987), cuvântul AMOR revine cu o frecvenţă obsedantă. Îl conţin explicit numeroase titluri de volume ( Amor, amores; Amor, sinal estranho; Amar se aprende amando) şi tot în jurul lui gravitează multe poeme ce depăşesc acest cadru tematic. Proverbiala timiditate a acestui om rezervat ascundea însă o fire senzuală, pasională chiar. Este, între altele, ceea ce i-a asigurat o reală popularitate încă din timpul vieţii (vezi, din această categorie, primul poem al acestui grupaj). În 1992 se publica însă o culegere inedită, tot de poeme de iubire, dar oarecum mai îndrăzneţe, mai impudice, sub formidabilul titlul: O Amor natural - Amorul natural. Drummond le arătase doar câtorva prieteni, ezitase să le dea publicităţii, nu voia să lase impresia că scrisese poezie pornografică. Iata că această carte a depăşit deja 17 ediţii şi a fost subiecul unui minunat film documentar realizat în Brazilia de televiziunea olandeză. Reporterii îndemnau oamenii întîlniţi pe stradă, la întîmplare, de obicei trecuţi bine de prima lor tinereţe, să citească şi eventual să comenteze câte unul din aceste "naturale" poeme, în care cuvintele intimităţii şi ale amorului fizic erau expuse fără perdea, însă cu o mare delicateţe. Nimeni nu a spus vreodată că erau versuri pornografice. Dimpotrivă, unele persoane izbucneau în plâns, în acel reportaj, fiindcă neobişnuitele poezii ale lui Drummond le aminteau de tinereţea reală a cărnii, de fiorul iubirii fizice, demult trecut. Cum zona pornografică pare să fi devenit o etapă de obligatorie dezinhibiţie în noua lirică românească, cazul celui mai mare modernist brazilian ar putea deveni un model de referinţă.

Camera în dezordine

La virajul periculos spre cincizeci de ani