Dormim o treime din viaţă. Unii dintre noi. Statisticile spun că un milion de români suferă de afecţiuni ale somnului. Acestea sunt câteva dintre poveştile unor oameni pentru care „perioada de odihnă“ înseamnă, de fapt, nopţi albe, frustrări şi medicamente.

Insomnia nu e o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar viaţa îşi pierde din culori pe măsură ce orele de somn scad. Priviţi nuanţele fotografiilor din aceste pagini şi veţi înţelege. Am adunat aici scrisorile celor care nu pot dormi. La ce se gândesc oamenii aceştia noaptea?Am scris poveştile celor care au schimbat definitiv ritmul veghe-somn. Am întrebat prin medici: de unde insomnie la noi în ţară? Am scris despre omul care n-a dormit niciodată şi despre cei care în nopţile albe au stat şi au scris marea literatură a lumii sau ne-au scris muzica pe care trăim. Paginile care urmează sunt despre lipsa somnului şi tot ce vine cu asta.

Maria (25 de ani): „D'aia nu dorm. Sunt epuizată"

„Maria, ai adormit?". Aşa mă întreabă cineva în mod constant. Mă enervează maxim întrebarea. Nu, domnule! Privesc des în gol. De fapt, cred că doar atunci dorm cu adevărat, când îmi pică privirea în pământ sau prin cineva. În rest, alea opt ore, nouă, zece, de somn, cât scrie la carte, sunt de jale. Am atâtea strânse în mine, încâlcite, încât îmi vine să tai toate aţele astea care mă rod pe dinăuntru. D'aia nu dorm, sunt epuizată. Şi dacă ar vedea cineva din afară cum stă treaba de fapt, ar spune că sunt un copil cu mir în frunte. Sunt cu gura până la urechi toată ziua, iar mama are grijă de fată, în fiecare seară, să-i fie bine, şi-o întreabă, pe la un 22.00: „Gata, Mara, te culci deja?".

Ea nu ştie că eu, de ceva timp, intru în schimbul trei. Veghez ringul gândurilor mele. Le văd cum se bat, se întorc pe toate feţele şi le întrerup din când în când nişte gemete de sus, apa trasă la veceu sau o tu