22 Decembrie 1989, ora 4,14. Ce va aduce, oare, ziua de mâine? Sau de azi? Tot ce am văzut în ultimele 15 ore, tot ce am auzit, tot ce am simţit aduce din ce în ce mai mult cu un coşmar. Dar coşmarul cel mai cumplit începe în momentul în care realizai că este foarte posibil ca ziua de mâine să fie ca oricare alta din cele trecue în ultimii vreo 20 de ani. Cu aceleaşi figuri, aceleaşi fraze, aceeaşi lume. Poate doar cu câteva explicaţii de o sfruntată falsitate, ca multe altele, în plus...

Ce suntem? Cine suntem? Ce am devenit în această ultimă săptămână ce nu-şi are termen de comparaţie? Ce a determinat această bruscă, nebunească, ucigătoare trecere de la orizontalitatea aparenţei târâitoare, parcă mulţumită doar de faptul că există, la verticalitatea unei demnităţi nu numai nebănuite, dar parcă nici măcar de conceput? Ce s-a întâmplat oare acolo, în sufletele acelei mâini de OAMENI care au înfruntat până la capăt, cu piepturile goale, dar cu inimile explodând de nebuna adiere a libertăţii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiţi” călăi ai poporului român? S-au gândit ei, oare, la ce va fi după, după ce puterile îi vor fi lăsat, hainele ude le vor fi îngheţat, iar gloanţele se vor fi apropiat lacome de carnea lor? Înclin să cred că nu. Că în acest prezent, entuziasmant în nebuneasca lipsă de şansă a sa, nu mai era loc pentru un alt timp. Erau, poate, cei care au aplaudat şi au aclamat fără convingere, ci doar cu indiferenţă şi mai ales cu teamă, fiecare dintre actele inimaginabile ale acestui vătaf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani în care ţara se prăbuşise în neantul lipsei de demnitate. Îi vor fi usturat poate palmele, ca de o incurabilă râie morală şi au încercat, într-o disperare asumată cu maximă seninătate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidări. Sfidarea tancurilor, a aroganţei totalitare, a dispreţului nemăsurat al celo