O clipă albastră pe care mi-o dăruieşte un gheţar albastru. Cu aşa ceva nu te întâlneşti în fiecare zi. Sau chiar în fiecare noapte aş putea spune! Deşi noaptea „alaskiană" mi-a oferit deja întâlnirea cu o lună de nedescris şi aproape imposibil de fotografiat...
Prin urmare, îmi trăiesc momentul albastru lângă gheţarul Hubbard. Realizez că, pe măsură ce înaintăm „în Alaska", totul devine misterios, de legendă, parcă soarele uită pe ce lume este, parcă luna nu îşi mai găseşte locul. De fapt, la propriu nu îşi mai găseşte locul, i-am văzut rotirea! Preţ de-o clipă, încă din prima noapte petrecută pe vapor, dar mai ales acum, când s-a lăsat noaptea pe lângă Hubbard. Alina zice că mi se trage de la gheţar, „că ai fixat toată ziua gheţarul ăsta şi rămăşiţele lui, de parcă ai fi nebun!". Auzi, rămăşiţe de gheţar!
S-o crezi tu, Alina, mi se trage demult, de când „fixam" paginile cărţii „Fram, ursul polar", fără nici o legătură cu Alaska. Mi-a intrat în creier şi în piele povestea aceea, iar acum, când văd gheţuri, mi se pare că mă aflu în mijlocul unei poveşti fără sfârşit, ceea ce pare uimitor pentru mine - un om care mă ştii cum sunt, dragă Alina... Plus că dependenţa mea de National Geographic s-a volatilizat în spectacolul unei realităţi uimitoare. Ce să o mai întoarcem, deşi par „miştocar" şi greu impresionabil, de fapt sunt un sentimental, asta este. Să-i mai spun şi că mi-e dor de-o auroră boreală?!?
NUANŢE
Aflu că aurora boreală a putut fi văzută pe aici în ianuarie, deci slabe speranţe să o văd acum. S-ar putea să cer prea mult... Deoarece eu nu mă compar cu eschimoşii, amerindienii, şi cei mai mari exploratori ai lumii care au descris aurora boreală (fiecare are câte o legendă despre ea, şi doream şi eu să am legenda mea!). Eschimoşii credeau că aurora boreală este atât de periculoasă, încât purtau cu ei cuţite ca să
