De 17 ani incoace pensionarii reprezinta categoria sociala cea mai urgisita. Se poate spune ca toate administratiile au inselat-o. Atat puterea, cat si opozitia le-au promis bietilor oameni marea cu sarea, dar acestia din urma doar cu promisiunile au ramas. Multi dintre noi, cei care inca nu am iesit la pensie, ne intrebam cum reusesc acesti oameni sa se descurce. Se descurca, vai de capul lor, fiindca asa a fost romanul obisnuit sa rabde, sa manance mai putin, sa imbrace iarna inca o haina. Lucruri banalizate din cauza excesivei lor repetitii!

Sa ne amintim insa ca in decembrie ‘89 in strada nu prea au iesit multi pensionari. De vina era si varsta, dar mai era si o stare psihica incapabila sa mai creada in bucuria unei schimbari reale. Oamenii care in 1989 aveau peste 60 de ani duceau in carca decenii de comunism si mai mult sau mai putin erau convinsi ca regimul este vesnic. Poate in 1947, cand plecase Regele, iesisera in strada si chiuisera, crezand in promisiunile pe care noii demagogi stiusera sa le vanda. Mai erau si pensionari care facusera puscarie politica si satui de suferinta nu mai voiau sa-si riste din nou pielea. Putini au fost precum Corneliu Coposu care au stat alaturi de tineri toata noaptea lui 21 spre 22 decembrie, putini… De aici insa nu trebuie sa tragem concluzia ca pensionarii l-ar fi iubit pe Ceausescu. Dar pe vremea aceea – vine argumentul acum – pensia era pensie, din ea iti puteai achita intretinerea la bloc, daca stateai la coada iti faceai o aprovizionare multumitoare – iar pensionarii erau numiti in deradere soimii pietelor –, iti mai cumparai la o adica si o pereche de ghete si daca erai chivernisit iti reparai aparatura electrocasnica presupunand ca aceasta s-ar fi defectat... Toate astea dintr-o pensie. Ca sa nu mai vorbim de fostii activisti de partid care luna de luna incasau un teanc de sute balcesciene nou-noute care fosneau