Cu discreţie, aşa cum se arătase în cei 35 de ani în care ne fusese alături, la bine şi la rău, de curînd a plecat întru veşnicie de pe liniile de montaj Dacia 1300 (n. 20 august 1969). Spre deosebire de concurentul ei est-european, răsfăţatul Trabant, căruia cu 10 ani în urmă i se organizaseră funeralii naţionale (cu participare internaţională la înalt nivel), ea n-a avut parte decît de seci şi parcă jenate anunţuri de despărţire, ca la dispariţia unei rude declasate. De la bun început a fost maşina celor doar puţin mai înstăriţi decît ceilalţi. La sfîrşitul anilor '60, românii cu mai multă dare de mînă îşi cumpărau Fiat, Renault 16 sau impunătoarele Volgi. Mai tîrziu, statutul de vis tangibil fusese preluat de Lada şi Skoda. Dar pentru marea majoritate a românilor, visul de parvenire începea de la banala Dacia (costa cam cît un apartament cu două camere). Era maşina bună la toate. În vacanţă înghesuiai în ea aragazul de voiaj, lada frigorifică (plină cu carnea congelată economisită de-a lungul întregului an), bagajele întregii familii, scutecele de bumbac ale copilului (natalitatea era atunci mult mai ridicată decît acum). În ajunul Crăciunului aduceai de la părinţii rămaşi la ţară porcul şi damigenele cu vin (curat, de buturugă) pe care aveai să le împarţi cu familia fratelui. Dacă erai ţăran, aduceai la piaţă lădiţele cu căpşuni (pe care aveai să le vinzi după mercurial sau, dacă te descurcai, în spatele blocurilor, la preţul adevărat). La rigoare, era bună şi la adusul cocenilor de la cîmp (orice Dacie care se respecta avea un portbagaj suplimentar, pe acoperiş, care la rigoare suporta şi canapeaua Oana achiziţionată de la oraş). De fapt, era mult mai mult decît o maşină. Era un membru al familiei, uneori tratată mai bine decît soţia (dar asta, în sine, nu înseamnă mare lucru, despre tratamentul soţiei la români vorbim altădată). Dacă în Europa occidental