Când Pavel Chihaia, urmat de un prieten vechi şi de mine, străbătea o liniştită pădure de fag, întrebându- ne, la un popas, dacă n-ar fi bine să ne aşezăm acolo pentru un timp nedeterminat, în afara cotidienei larme, când, decenii mai târziu, urca pieptiş costişele buzoiene, ca să cunoască nemijlocit locaşurile isihaştilor noştri, se ducea negreşit într-însul acea dezbatere între luptă şi asceză ce avea să-i pară caracteristica sufletească a poporului român însuşi.

Când tânărul cumpătat în toate ale vieţii de zi cu zi trăia, totuşi, cu ardere întrebările artei – şi cu pătrundere, pe cele ale societăţii – un portret moral se alcătuia de timpuriu. În fapt, foarte tânărul autor de schiţe din „Universul literar” primea Premiul Fundaţiilor Regale pentru piesa de teatru La farmecul nopţii şi publica la o altă editură de prestigiu romanul Blocada, în şirul de mari nume ale acelei nefericite generaţii ce avea să se numească „pierdută”.

Portret care se va întregi prin refuzul de a-şi vinde, odată cu conştiinţa, şi arta, în acea epocă de teroare şi confuzie pe care cine n-a trăit-o nu şi-o va putea imagina. Preţul onoarei salvate a fost rămânerea în stare de proiect etern a celorlalte romane, din seria dobrogeană, urcând în timp la vremea poetului tomitan Ovidius, până la călăreţul de stepă Taragai – proze ce ar fi trebuit să constituie o frescă. În lungii ani ai exilului intern, ai tuturor privaţiunilor, Pavel Chihaia a trecut în domeniul istoriei artei plastice, pentru care avea o aplecare anume, a publicat studii şi cărţi, recent reunite în suita de zece volume de Opera omnia, de vastă desfăşurare, de la teza de doctorat la Sorbona, lucrări privind fie probleme ale artei Occidentului, fie ale celor trei perioade de renaştere ale artei noastre din trecut – vezi, între ele, Immortalité et décomposition dans l’art du Moyen Age, Ţara Românească între Biza