Cât de vie mai este, zilele acestea, viziunea care a condus odinioară la crearea instituţiilor comune europene? La văzul antipatiilor abia voalate şi neîncrederii generale dintre liderii unor mari state europene, evidente cu ocazia recentelor summit-uri de criză ale UE, se poate concluziona că acea viziune a dispărut.
A apărut în schimb o Europă împărţită în două clase - clasa zonei euro şi clasa statelor care sunt poftite în faţa uşii atunci când se iau decizii cruciale pentru toţi. Ţări mici ca Luxemburg sau Slovacia contează astăzi, graţie monedei unice pe care au adoptat-o, mai mult decât state membre mari precum Marea Britanie sau Polonia. Săptămâni întregi, Franţa şi Germania s-au certat pe rolul Băncii Centrale Europene în soluţionarea crizei, pe măsurile de suplimentare a fondului european de stabilitate financiară (EFSF) şi au obiectat la varii eforturi de salvare a Greciei. Duopolul franco-german, botezat mai nou „Merkozy" de către presă, şi-a zâmbit zeflemitor când a venit vorba de capacitatea lui Silvio Berlusconi de a salva Italia de la dezastrul economico-financiar, pe când David Cameron nu a avut parte nici măcar de atât: premierului principalului stat occidental al Uniunii din afara zonei euro Sarkozy i-a retezat-o scurt, enunţând că ar fi cazul să-şi ţină gura în chestiunea crizei monedei unice, deşi banii britanicilor vor fi cât se poate de bineveniţi în vederea creşterii fondului de salvare european.
Euro, principalul pilon al integrării europene, s-a dovedit clădit pe un fundament bolnav. În loc să constituie baza pentru o economie comună europeană, moneda unică a aruncat întreaga UE într-o criză fără precedent - inclusiv una de legitimitate. A adunat laolaltă 17 state cu situaţii şi nevoi economico-financiare cât se poate de diferite, fără ca în prealabil să fi existat reflecţii, darămite dezbateri serioase pe tema sustenabilităţi
